un articol care mi-a placut


copy and paste dupa un site vizitat un ^pic mai des decat al meu (adica adevarul)

 

Disidentul, refuznicul şi revoluţionarul cafeniu

//

Plăcut lucru să înjuri pe cei care nu se pot apăra. Cu cât înjurătura-i mai spurcată, cu atât e satisfacţia mai garantată.

Cu greu poate număra România o mână de disidenţi în vremea lui Ceauşescu. Poate că societatea era extrem de eficientă în organizarea-i poliţienească, poate fibra eroică e una tare scămoşată la români, cert e că, atunci când tragem linie, ceea ce iese în număr mare la total e numărul victimelor. Şi al colaboratorilor, al turnătorilor, al activiştilor şi al mâncătorilor de rahat. Dacă ar mai trăi, Ceuşescu s-ar simţi tare mândru.

Ne-a lăsat una din cele mai complicate moşteniri, cea care-i îndreptăţeşte pe călăi să «fraternizeze» cu victimele şi care le oferă laşilor toate argumentele pentru a-i ofili pe cei câţiva curajoşi. Au existat câţiva smintiţi care şi-au pus pielea la bătaie (şi doi-trei care au plătit cu viaţa) pentru a sancţiona trufia regimului. Ceilalţi, vecinii, prietenii, rudele, îi priveau strâmb, mormăind de ciudă că nebunii le stricau ploile, la coadă, în concediu sau la vreo paranghelie. Însă nu au fost multe cazuri. Slavă Domnului! Acum, după douăzeci de ani de bulibăşeală, ne putem permite să spunem senini, fără să roşim pe dinăuntru, că disidenţii au fost fie agenţi KGB, fie provocatori, fie nişte măscărici. Că toate gesturile lor au fost inutile, de vreme ce România oricum urma să fie eliberată odată cu toate celelalte popoare ale Estului.

Culmea imbecilităţii, am ajuns să ni se explică binefacerile comunismului, când toţi eram egali, toţi aveam de lucru şi, oricum, nimeni nu murea efectiv de foame.

Cei mai mulţi români au fost un soi de refuznici. Adică nişte indivizi cu fundu-n două luntri, noaptea veseli, ziua trişti, înjurând de mama focului propria existenţă. Da, aici am excelat ca nimeni alţii. Asta a fost arta noastră. Şi ne considerăm îndreptăţiţi – că am rezistat prin cultură, prin incultură, prin lene, prin hoţie – să clamăm căderea comunismului ca pe o victorie personală.

Suntem, fără-ndoială, pătrunşi de propria noastră importanţă. În fine, astea sunt umbrele trecutului şi nu pot să nu remarc infinita tristeţe a celor puţini care sunt murdăriţi la fiecare luare de poziţie actuală, mai ales dacă ea nu se potriveşte trendului actual.
În schimb, de curând, a apărut o generaţie spontanee de revoluţionari. Nu unii ai bunului simţ, că revoluţia nu are niciodată în istorie bun simţ, ci revoluţionari cu patalama, cu gura mare şi spurcată. Genul acesta de indivizi a ocupat scena cu mânie proletară.

Se grupează în jurul unui personaj politic sau al unei idei şi generează cu un debit verbat fulminant tone de acuze de-a valma. Principalele lor victime, însă, sunt bătrânii disidenţi, singurii care le stau în gât, mai ales dacă nu le împărtăşesc opiniunile. Ah, ce satisfacţie să înjuri, să murdăreşti, să nedreptăţeşti! Ce straşnic să fii revoluţionar cu voie de la poliţie, sau chiar fără voie! Dar, ce ciudat, cu fiecare invectivă, noul revoluţionar se colorează într-un cafeniu profund. Să fie primit

Anunțuri

Un gând despre &8222;un articol care mi-a placut&8221;

  1. Cu riscul ca vor sari citiva la gitul meu, toata istoria noastra e marturie a faptului ca am fost, suntem si vom fi cu fundul in doua luntri. „Razboaiele” noastre cu turcii ?cu lesii ? cu cazacii ? cu tatarii ? cu ungurii ? aiurea, apa de ploaie. „Tratatele” si „aliantele” noaste ? frectii la picior de lemn. Pupam in fund si nimic altceva. Rezistenta noastra „anti-hitlerista” ? unde e, s-o vedem si noi. Belgienii si francezii, sirbii si polonezii, grecii, italienii, chiar, pina si rusii, astia da, au avut adevarata miscare de rezistenta, nu noi. Stiati ca cei care activau in rezistenta belgiana aveau carnet de membru? Cu numar, nume, prenume, profesie, localitatea de rezidenta. Si cu fapte pe masura. „Dizidenta” anti-ceausista (credeti-ma, nu o pot numi anticomunista, ar insemna sa intinez memoria fratilor Arnautoiu) numara citeva fapte (protestele de la Lupeni si Brasov) si citeva nume ((Goma si Dinescu) nesemnificative pentru intreaga natiune romana. Goma ce a facut in final? ce rezulatat a avut „dizidenta” lui? Iar Dinescu, scuze, vorbitori la misto avem destui. Raman Gheorghe Ursu, Radu Filipescu si cam atit. A fost cineva alaturi de ei? I-a ajutat cineva? I-a inteles cineva? Va asigur, la traitor al acelor timpuri, ca nimeni. Dimpotriva, turnatori si delatori s-au gasit destui.
    O precizare: nu am fost membru al partidului comunist. Am avut nebunia de a refuza si sansa ca cel caruia i-am vorbit sa inteleaga ca om refuzul meu. Aveam 24 de ani, atunci.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s